Biserica Internationala Bucuresti

Căci mesajul crucii este o nebunie pentru cei ce pier, însă pentru noi, cei care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu. (1Cor 1:18)

Schisma din timp (înainte şi după Hristos) a coincis cu schisma înţelegerii despre cruce a creştinilor. Crucea există şi ea înainte şi după Hristos. Pentru cei ce au avut parte de o confruntare cu Hristos, , cei care îşi măsoară la fel ca istoria anii, înainte şi după naşterea din nou, cei care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu.

Mă uitam însă la o dezbatere între un creştin şi unul din cei care au făcut faima prin ateism (Richard Dawkins) şi când discuţia ajunge la Isus şi la cruce spune: „la asta se rezuma totul, nu? La cruce (...) Totul e atât de meschin, atât de îngust” (traducere proprie).

Pentru primii ucenici ai lui Isus însă, crucea era încă mai dificil de văzut ca un potenţial lucru bun. În VT scrie că cel ce moare pe lemn poartă blestemul lui Dumnezeu. 

Şi vedem că istoria, într-un fel sau altul, se repetă. Crucea e din nou vazută ca un simbol al îngustimii, nebuniei, al renunţării şi sacrificiului. Şi întradevar este. Isus a ales calea îngustă, şi-a asumat percepţia, ura publică şi a ales să-Şi limiteze atributele divine. Dar noi?

În acest spectru istoric ce se repetă, în care viaţa socială e bazată pe invidia celorlalţi, noi cum purtăm crucea? Ne-o asumăm? Ne mândrim cu ea astfel încât să o facem neinteligibilă? Sau o facem un stil de viaţă?

Dumnezeu ne-a făcut pe noi după chipul şi asemănarea Lui sau noi l-am facut pe El după chipul şi asemănarea noastră? Asta s-a întrebat la un moment dat unul din cei mai proeminenţi atei pe care i-a vazut lumea noastră. Şi răspunsul nostru, al creştinilor care este? Eu aş spune că amândouă propoziţiile sunt corecte, dar nu la fel de adevărate. 

Întradevar, nu noi ne-am creat, nu noi am creat lumea în care trăim şi nu putem crea din nimic ceva. Însă, în ce priveşte dumnezeul căruia ne închinăm, deseori el nu este acel Dumnezeu creator despre care vorbeşte Biblia. Ce vreau să zic prin asta e că eu cred că deseori noi ne închinăm unui dumnezeu aşa cum vrem noi să fie, nu aşa cum este. Eu cred că deseori punem dorinţele noastre în inima lui Dumnezeu, în loc să punem dorinţele lui în inimile noastre şi să spunem facă-se nu voia mea ci voia Ta. Cred că deseori închinarea noastră dă gres.

Spre bucuria noastră, Dumnezeu e înţelegător şi iertător, însă El nu poate sta împotriva legilor create de El. Asta înseamnă că dorinţele noastre care sunt, sinceri să fim, egoiste atunci cînd cerem ceva ce El nu a pregătit pentru noi, sunt şi dăunătoare pentru noi. Şi atunci când noi cerem ceva  ce El ştie că ne face rău, cu ce opţiuni îl lăsăm? În primul rând, poate să ne spună nu şi să ne dezamăgească şi cred că ăsta e raspunsul cel mai bun. Pentru că un da poate să însemne mulţi ani de dezamăgire.

Deseori când ne rugăm pentru un lucru, aşteptăm răspuns favorabil şi aşteptăm ca Dumnezeu să aibă aceleaşi sentimente ca noi. Dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa şi asta ar trebui să ne bucure. Când ne rugăm pentru un lucru, trebuie să ne rugăm ca dacă ceea ce cerem nu e bun, Dumnezeu să ne spună un nu. Sau aşa cum ne arată Isus Hristos, să cerem ce e cu putinţă şi să încheiem mereu cu „facă-Se voia Ta, nu a mea”. Ori, în alte cuvinte, haideţi să ne cercetăm şi să încercăm să devenim noi mai mult ca Dumnezeu; să vedem care sunt lucrurile care ne-au sedus inima şi încercăm să le punem în inima lui Dumnezeu. El nu are nevoie de retuşuri. El a suferit pentru retuşurile noastre.

Despre credinţă se vorbeşte de multe ori ca despre un lucru special în sine şi este deseori caracterizat ca un personaj sau atribut distinct. Aşa încep unii să justifice frustrările lor sau ale altora spunând că nu au credinţă. Credinţa însă, deşi un dar de la Dumnezeu, nu se tranzacţionează ca la bursă. Evident fluctuează şi diferă în funcţie de sezoanele relaţionale din vieţile noastre, însă nu ştiu dacă lucrurile pot fi chiar atât de volatile. Deşi Petru este un exemplu clasic de răspuns corect – intervenţie greşită (Matei 16 parcă certifică zicala „Dacă tăceai, filosof ramâneai”) credinţa nu stă pe propriile picioare.

„Acum deci rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea” (1 Corinteni 13). Aşadar, eu cred că în ce priveşte credinţa, trebuie să ţinem minte că ea nu stă singură. Credinţa fără dragoste duce la îngâmfare. Dragostea fără credinţă, în multe feluri nu e dragoste adevărată, ci doar un sentiment, lipsit de substanţă. Mulţi tineri azi, sunt îndrăgostiţi dar nu cred într-un viitor cu persoana iubită. Pentru oamenii care vor ca vieţile lor să aibe sens şi scop, credinţa trebuie să stea în primul rând într-o persoană şi între cele două persoane să existe o dragoste autentică.

Aşadar, noi nu suntem mântuiţi din cauza credinţei noastre, ci din cauza Persoanei în care ne punem încrederea. Şi în perspectiva relaţională viaţa nu e numai dai-primeşti (give and take) deşi relaţiile sunt definite prin reciprocitate. În vieţile noastre personale, deci şi vieţile noastre spirituale, credinţa este fundamentul, dar ea trebuie să stea întotdeauna în Isus Hristos. Şi cred că mai ales în vieţile noastre emoţionale, mântuirea nu vine fără această înţelegere: credinţa e un aspect al unei relaţii, nu un merit ce poate fi tranzacţionat.

„Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată mintea ta.“ Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să-l iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi.“ Toată Legea şi Profeţii depind de aceste două porunci. (Matei 23:37-29)

De-a lungul și de-a latul istoriei, Legea lui Dumnezeu a fost interpretată, urmată și atacată în multe feluri. Nu o dată s-a pus problema naturii bisericii: societate a sfinților sau spital pentru păcătoși. Avem și noi însă tendința de a transforma Legea lui Dumnezeu într-o normă de apartenență sau, dimpotrivă, să o desconsiderăm ca pe ceva depășit. Biserica devine o societate a sfinților atunci când folosim rigorile legii ca standarde ale meritului. Dar în fața lui Dumnezeu nimeni nu are merit prin ceea ce el însuși sau ea însăși a facut. În același timp, asta nu înseamnă că Legea lui Dumnezeu trebuie abandonată. Și nimeni nu o spune mai bine ca Ioan: „Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu”. Sau nimeni nu o spune mai bine ca Isus: „nu am venit să stric Legea ci să o împlinesc”. Dumnezeu este Legea și Legea este în Dumnezeu. Ce este atunci Legea și care este legătura dintre Lege și iubire(a aproapelui)?

Răspunsul este Spiritul. Spiritul în care interpretezi o lege face diferența. Ea poate fi o restricție, o imprudență chiar, sau masura unui sentiment. Și orice lege care își pierde spiritul în care a fost scrisă devine o restricție, un canon, iar toți cei ce nu reușesc să-l împlinească sunt condamnați pierzării. În concepția lui Augustin însă, unde Duhul Sfânt e întruchiparea relației de dragoste dintre Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, Spiritul Legii lui Dumnezeu este dragostea. Și astfel, Legea devine o masură și un mijloc prin care dragostea lui Dumnezeu se poate copia și manifesta. Legea nu e cuprinsă în cele două porunci de dragoste ci legile acestea depind de motivația cu care legea e împlinită.

Ce ar fi dragostea într-o relație în care minciuna, ura, înșelătoria și disprețul ar fi ca la ele acasă? Și ce ar fi aceste legi și reguli într-o relație fără dragoste, dacă nu autojustificare, condamnare și șantaj?

Noi respectăm Legea nu ca să ne îndreptățim, ci pentru că în noi avem Spiritul lui Dumnezeu și dragostea lui este vie în noi.